Sunt în fața blocului, cu o plasă albă în mână, stropită în pete mici de noroi împietrit. Sunt îmbrăcat în haine urâte de casă și merg spre frumoasele păsări din cartierul meu. Scot din plasa eco o sticlă mare cu apă pe care o torn într-o caserolă din plastic. Presar lângă ea o grămăjoară de mălai, dintr-o pungă de carton, pe care atunci pe loc o desfac. În același timp, o femeie tăcută, învelită în haine de drum se așează pe o bancă din lemn. Cu mâinile ei mai albe decât plasa mea, scoate din geantă ceva de mâncat. Lângă ea se strâng șase câini, toți egal de mici, de parcă ar fi ieșit din aceeași mamă, la același soroc. Doamna bătrână le dă lor mâncarea, iar ei în schimb îi oferă pace inimii. Între timp, eu mă retrag câțiva pași pentru ca vrăbiile și porumbeii să vină să-și bea apa și să-și mănânce mălaiul. Sunt ale lor, iar a mea bucuria de a-i vedea bucuroși. Eu și păsările mele suntem în România, iar doamna cu ai ei căței frumoși, undeva în Ucraina.
Amândoi am ieșit din casă după ce Rusia a pornit invazia. Ea a aflat despre război direct de la bombe, iar eu prin știrile care explodau pe ecranul telefonului meu, în dimineața zilei de 24 februarie.
În buncărul invizibil
Timpul dispare pentru amândoi, la fel informațiile, la fel războiul trăit de ea în epicentru și de mine, la graniță. În timp ce hrănim păsările și câinii nu mai avem noțiunea de țară, de invazie, invadator și invadat, atacator și atacat, ucraineancă, român, rus, american. Fără să gândim, devenim refugiați într-un buncăr de iubire și inocență. În acel moment, pentru mine și pentru femeia din Ucraina nu mai există Putin, iar armata lui, cu toată forța reunită, cu toate bombele nu ar putea să penetreze vreodată buncărul în care ne aflăm. Gesturile noastre mici ne-au salvat sufletele și mințile. Suntem alături de păsări și câini, creaturi ce nu știu cum să urască. Ele ne șterg memoria în timp ce le hrănim, ne fac să uităm că suntem oameni și pentru câteva secunde devenim doar buni. Este ceva ce nimeni nu ne poate fura, este momentul nostru de evadare, este momentul în care nu numai că uităm despre războiul abia început, dar însuși cuvântul război pur și simplu nu mai există.
Eu am aflat despre doamna cu câini din pozele apărute în agențiile de presă. Ea sunt însă convins că nu știe nimic despre mine. Tot ce îmi doresc este ca ea să fie în viață, la fel ca cei șase prieteni ce o înconjurau.
„Fraierii” frumoși sunt salvarea lumii
„Șmecherii” urcați pe coloși din fier se proclamă stăpâni peste țara invadată, în doar câteva ore și totuși nu obțin victoria, pentru că tot ce au este teritoriul, dar nu și oamenii lui. În același timp, mulți dintre cei invadați merg spre granițe, fără să fie lași, dezertori. Sunt salvatori, pentru că își țin în brațe umanitatea și bunătatea, pisicile și câinii lor de acasă. Sunt aceiași „fraieri” frumoși care după ploaie adună melcii de pe stradă și îi mută în iarbă. Sunt cei care cred în bine, într-o lume dominată de rău, sunt „proștii” sensibili care îi ajută și pe cei care-i scuipă, sunt ăia slabi de care râd cei puternici, sunt milostivii ce nu primesc milă, sunt cei bătuți, cei care nu știu să câștige războaie, dar nici cum să le facă. Și aici e cheia, ei sunt oamenii de care lumea noastră are nevoie. Pe ei trebuie să-i prețuim ca pe niște antidoturi umane, pentru virusul răului ce a corupt sângele lumii.
Credeți că acest război s-a născut din aer? Nu, el este copilul minților noastre. Ce diferență este între o țară imensă care mai vrea să căștige un teritoriu și un bogat cu masa plină ce se uită cu poftă și la bucata de pâine a unui sărac? Nu există diferențe, decât de scară.
Omenirea a crescut generații de copii care au învățat greșit cuvântul „putere”. Pur și simplu, nu putem să concepem cuvântul „putere”, lângă „bine”. Cine e bun, e slab, iar cine e puternic nu are nevoie să fie bun. Binele a devenit antonimul puterii și din acest motiv puterea se întoarce împotriva binelui.
Prezentul este pierdut. De ce? Pentru că rasa noastră are mai mulți indivizi care râd și îi critică pe cei ce dau mâncare și apă păsărilor, decât oameni care dau mâncare și apă păsărilor. Ți se pare ciudat ce scriu? Atunci nu înțelegi că un om bun cu o pasăre sau un animal nu ar face niciodată război. Atunci nu înțelegi că pentru pace, lumea are nevoie de președinți din rândul „fraierilor” frumoși.
Această generație este pierdută, iar oamenii cu adevărat buni sunt o minoritate. V-am scris despre ucrainenii care și-au salvat animalele, nu și despre cei ce le-au abandonat. V-am povestit despre cei puțini care înfruntă răul cel mult.
Vrei să salvezi lumea de la viitoarele războaie? Atunci crește un copil care să înțeleagă că în Ucraina nu au câștigat nici rușii, nici ucrainenii, ci doar oamenii care sub ploaia de foc își țineau animalele în brațe.
Discussion about this post