De aproximativ patru decenii, Casa de Cultură a Constanței este un reper în orașul de la malul mării. Un reper pentru cei care își dau întălnire, pentru că – ar fi de râs, dacă nu ar fi mai degrabă de plâns – a rămas cam la fel în toți acești ani. O fotografie făcută azi, pusă alături de una din anii ‘80, îți lasă impresia că timpul parcă ar fi stat în loc.
Construcția a fost realizată între anii 1976 și 1983, după proiectul arhitectului Kemal Ghengiomer și reprezintă o îmbinare între liniile arhitecturii contemporane și elemente ale artei românești tradiționale, iar balconul suspendat pe coloane, amintește de pridvorul brâncovenesc. Esplanada este placată cu travertin și marmură.
Inaugurarea activității artistice a avut loc la 4 ianuarie 1984, acum mai bine de 39 de ani, cu opera „Mam’ Zelle Nitouche”. Casa de Cultură a Sindicatelor dispune de două sali de spectacole, iar evenimente sunt și acum – de fapt motorul care ține în funcțiune instituția. Geamurile de la intrare sunt pline de afișe, dar – românește… – ușile de la intrare sunt legate în restul timpului cu un lanț greoi, prins cu lacăt. Din păcate, o imagine sugestivă pentru viața culturală a Constanței. Dincolo de această metaforă nedorită, cine are nevoie chiar să intre în clădire în afara orelor în care au loc spectacole are de întrebat și apoi de ocolit întreaga construcție, pentru că accesul se face… pe ușa din dos.
Abia în spate se văd ceva schimbări și ziduri văruite. Acolo a avut loc și cea mai recentă renovare, care s-a încheiat în urmă cu o săptămână. A fost zugrăvit exteriorul, în spatele clădirii și lateralele.
În rest, totul pare să fi încremenit în timp. Ici, colo, câte o bucată de fațadă ciobită, pavaj spart și praful nelipsit îngroșat de vreme pe ziduri.
Privită de la distanță, își arată fără îndoială vârsta. În plus, tot bâlciul de la parter îi dă alura unui magazin universal de pe vremuri împărțit între mai mulți proprietari de consignații. Într-o parte e o cafenea unde se strâng ciorchine elevii la o vorbă, pe o altă parte găsești o florărie și un chioșc pentru cei care joacă la Loto, mai încolo o curățătorie… Este de apreciat totuși că nu mai atârnă tot felul de reclame pe fațadă.
„O să mă apuc de licitație. O să mă apuc să fac și fața, aia care este de marmură, din piatră. La aia trebuie niște operațiuni speciale. La banii pe care putem noi să-i… că nu suntem de nicăieri ajutați, eu zic că am făcut destul. (…) Fondurile proprii ale Casei de Cultură, bani pe care îi obținem din chirii și din spectacole. (…) De acolo facem tot ce facem”, a declarat, pentru Observator Constanța, Constantin Grosu, directorul Casei de Cultură a Sindicatelor Constanța.
Casa de Cultură este a sindicatelor din Romania și aparține de Asociația Națională a Sindicatelor, care are sediul în București.
„Eu întâi dau la oameni și, dacă rămâne ceva, mai facem cât putem”
„Eu întâi dau la oameni și, dacă rămâne ceva, mai facem cât putem. Ne gospodărim, mai zugrăvim noi pe interior, mai punem o mochetă, mai reparăm un scaun. (…) Am reparat și acoperișul, că începuse să plouă prin săli”, a precizat Constantin Grosu.
După ce va fi renovată fațada, conducerea are în plan să pună anul viitor panouri fotovoltaice. Constantin Grosu a explicat că, din păcate, nu pot fi accesate fonduri europene, deoarece terenul de sub clădire nu aparține Casei de Cultură, ci este al primăriei.
Parcul de lângă Casa de Cultură, inaugurat în 1985, ține isonul în acest tablou și aduce încă o notă dezolantă peisajului. Fântâna arteziană este mai degrabă o glumă. Înăuntru este o apă murdară din care doar broaștele parcă lipsesc. Iar acolo unde nu e apă, sunt gunoaie.
Nici oamenii nu au pic de respect față de locurile de relaxare în aer liber. Băncile sunt vopsite cu spray, deși un panou avertizează clar că este contravenție deteriorarea pieselor de mobilier stradal. Iar în unele locuri pavajul este spart ori măcinat de vreme, iar dintre crăpături „rânjesc” buruienile.
Să-i dăm totuși Cezarului ce e al Cezarului. Există și un petec de verdeață. Pe aici Dorel n-a trecut. Încă.
Discussion about this post